Monthly Archives: July 2016

În revista ‘Luceafãrul’


CONCENTRAREA PE SECUNDAR A LUI MIRCEA BĂDUŢ

Georgică Manole / 7 iulie 2016
Revista ‘Luceafărul’ / http://www.luceafarul.net

Mircea Băduţ vine cu a treia carte a sa (“Ficţiuni secunde”, proză scurtă, Editura EuroPress, Bucureşti, 2016) având pe coperta a IV-a recomandarea grupului editorial al celebrei reviste “Contemporanul”. I-am citit atent primele două cărţi, am şi scris despre ele, însă trebuie să spun că nu prea am ştiut “de unde să-l iau” şi, mai ales, “unde să-l aşez” pe acest autor cu studii ştiinţifice aprofundate ce l-ar încadra în tagma susţinătorilor sagace ai modernismului şi postmodernismului. Un evident talent literar dublat de o putere mare de ficţionalizare ce l-ar poziţiona între adepţii secundarului, ai întoarcerilor spre trecut, spre excese ce duc către timpuri ale relaxării. Ba, îndrăznesc să spun, nici cei ce au scris despre primele două cărţi ale autorului, şi nu sunt puţini, nu au găsit, cred eu, o încadrare acceptabilă a acestui scriitor cu un stil special, cu vizibile tente filozofice, care, şi iar risc să afirm, pe la a şasea sau a şaptea carte, la un loc cu primele cinci, va putea constitui un sistem filozofic Mircea Băduţ. Va fi unul al concentrării pe secundar, şi pe care, preluat dintr-o teorie a lui Virgil Nemoianu, l-aş numi al lateralităţii. Fiindcă nu factura ştiinţifică a autorului sau talentul său literar, ambele evidente din texte, contează, cât atitudinea autorului faţă de fenomenele globale, ce îi umplu atât orizontul apropiat cât şi pe cel îndepărtat.
Hotărât să-l încadrez într-un concept al secundarului, vizibil la mai toţi marii scriitori, şi expus într-o teorie cu acelaşi nume de Virgil Nemoianu, să remarcăm că Mircea Băduţ rămâne cum am mai zis: un dilematic. Spun aceasta fiindcă, aflat în situaţia de a privi înainte, dintr-o impunere dinspre cultura ştiinţifică, şi a privi înapoi, încorsetat pozitiv de talentul literar, alege compromisul între cele două căi, şi o “coteşte” într-o filozofie personală, una a lateralităţii, care se suprapune perfect peste ce spune Nemoianu: “…părerea mea este că nu ar trebui să privim nici înainte, nici înapoi, ci lateral, ori de câte ori este posibil. Concentrarea pe secundar impune, în primul rând, o atitudine digresivă, o mişcare ocolită, o exprimare indirectă şi recurgerea la blânde viclenii. Devierile temporare, tihna manierată, oprirea asupra detaliilor, absurditatea capricioasă a artificiilor şi evazionismului, hoinăreala visătoare pe poteci lăturalnice, şi multe alte strategii de întârziere, contribuie, toate, la o schimbare digresivă a mişcării înainte, care nu poate şi nu vrea să îi blocheze acesteia calea, dar care ar putea, eventual, să o influenţeze decisiv” (“O scurtă teorie a secundarului”, “Limba Română” nr. 1-3, anul XVI, 2006).
Desantat în lumea literară dintr-un sistem propedeutic, ai cărui algoritmi i-a urmat cu acribie, şi de aici abundenţa de termeni tehnici sau de domeniul anticipaţiei în creaţia sa literară, să remarcăm propensiunea spre proza scurtă, dominată de accente psihologice, sociologice şi filozofice. Constat că la Mircea Băduţ atât spaţiul cât şi timpul sunt concepte voit laxe, întinzându-se între minus infinit şi, dacă pot spune aşa, dincolo de plus infinit, permiţându-i să folosească orice element al vocabularului în orice punct dat de coordonatele celor două dimensiuni.
Făcând abstracţie de cele patru proze ( “Manoli”, “Întoarcerea fratelui risipitor”, “Mănăstirea Anei” şi “Mioara-mică”), despre care am vorbit în cronici mai vechi, toate preluate din seria reinterpretărilor de mituri şi legende populare, şi aşezate strategic în ansamblu pentru susţinerea textului precum patru piloni ce susţin un edificiu, Mircea Băduţ adaugă construcţiei sale noi proze SF şi psihologice. Proza “Euterpiene” pleacă de la întrebarea “cântăm pentru propria plăcere sau ca să vindem muzică?”. E, de fapt, un dialog între Artur (cel ce face muzică pentru el), Anka (cel care ar bate tobele pentru bani) şi Greg (vocalistul principal) care lateralizează direcţiile celor doi, recurgând la atitudini digresive. În “Singurul meridian”, toposul ciudatei planete Vanelia şi multitudinea de probe iniţiatice pentru supravieţuirea pe acest topos ne întorc privirirea spre o reinterpretare a “aventurilor” lui Făt-Frumos: Iria ca o Cosânzeană, planeta Vanelia ca o Ţară de Dincolo, vaccinul cu ser nutritiv-narcotic ca un strop de apă vie, inversarea polilor sau transformarea morfologică a solului precum nişte bariere puse de un Zmeu. Sau, dacă vreţi, All şi Iria ca un fel de Adam şi Eva într-o poveste inversă, dinspre Iad spre Rai. “Cataliză canicula” este o proză inspirată din efectele poluării asupra climei, cu influenţe asupra comunicării dintre om şi vieţuitoare. De remarcat viclenia, ca element al lateralizării, pe care mica vieţuitoare o aplică în relaţia cu omul. Exemplificările ar putea continua cu “Sfârşitul Sardiniei”, povestea relaţiei dramatice dintre Haal, adeptul unui hipermodernism dus la maxim de influenţele tehnologice, şi Rona, dominată de un romantism retrograd, în fapt un element de lateralitate prin simplul fapt că indică o evadare din normă.
Şi celelalte proze ce alcătuiesc textul acestei cărţi au la bază arhitectura conceptului de abordare a secundarului, fiindcă trebuie văzută la Mircea Băduţ corelaţia dintre tot ce este istorie a culturii şi literatură. Personal, aştept un roman scris de acest autor cu o mare putere de lateralitate, pe care şi-a asumat-o ca pe un act deja programat.


mici paradoxuri


Câteva sintagme interesante, produse după lecturarea nuvelei Întoarcerea fratelui risipitor de către “cititori profesionişti”:

«distincţia asemănării» (Valentin Protopopescu)
«vitalitate nostalgică» (Andrei Simionescu-Panait)
«adevărul sau realitatea ficţiunii» (Florin-Corneliu Popovici)
«o pildă… care nu pilduie» (Alexandru Lamba)
«într-o cheie a marilor interogaţii şi a răspunsurilor vagi» (Cătălin Badea)
«ieşire dintr-o utopie şi pătrunderea într-o realitate» (Georgică Manole)