Maria Ana Tupan

Doamna Maria-Ana Tupan – filolog, critic şi istoric literar – scrie o cronică literară în revista ‘Contemporanul’ recent apărută (nr.1/2017, pag.32).


“Între noi, inteligenţii”

“Împachetăm, despachetăm, fără să aflăm vreun sens” în trenul ce ne poartă prin timp, meditează Erich Kästner în bine-cunoscuta sa parabolă a vieţii-călătorie pe drum de fier. Nu călătorii sunt însă acolo de vină, ci vidul existenţial în care sfârşesc febrilele căutări ale umanităţii. […]

‘Între noi, inteligenţii’ este titlul uneia din povestirile incluse în volumul ‘Fictiuni secunde’ (EuroPress, 2016) , a treia carte a informaticianului şi prozatorului-eseist Mircea Băduţ. Departe de a face o declaraţie orgolioasă de apartenenţă la vreun grup de iniţiaţi, de genul alchimiştilor, fraternităţilor laice sau enciclopediştilor, Mircea Băduţ — altminteri un profesionist realizat, autor de cărti de specialitate — deplânge civilizaţia IT, debordând de un orgoliu nejustificat, deoarece utilizatorii rareori înţeleg şi codurile şi ştiinţa încorporate în dispozitive. De fapt, generaţia smartphone dă tot mai multe semne de atrofiere a inteligenţei şi sensibilităţii şi de automatizare a comportamentului.

Autor de literatură speculativă, Mircea Băduţ întreprinde un soi de critică antropologică, recurgând adesea la rescrierea ingenioasa a unor mituri şi naraţiuni arhetipale. E poate timpul sa fie recunoscut statutul canonic al unei practici semnificante al cărei statut transdisciplinar a fost mai greu sesizat în literatura ficţională decât în teoria şi critica literară. Multidisciplinaritatea zilelor noastre nu e de fapt decât o versiune a aspiraţiei lui Descartes şi Leibniz către o ştiinţă universală […].

Mircea Băduţ nu ţine să-şi intimideze cititorii cu ezoterisme cuantice, ci, dimpotriva, să evalueze efectul tehnologizării civilizaţiei asupra locuitorilor ei, dar şi să mediteze la corelative ale tehnicii, mai noi sau mai vechi, în sfera valorilor, eticii şi sensibilităţii umane.

Cercetătorii unei staţiuni multinaţionale descoperă prezenţa informaţiei în univers, învaţă să perceapă spaţiul, nu ca pe un container newtonian, inert, ci ca pe o prezenţă vie, ale cărei căi de comunicare trebuie învăţate, nu atat în scopul pragmatic al supravieţuirii, cât al depăşirii sentimentului de unicitate şi prin aceasta de singurătate o omului în univers.

Daca Mircea Băduţ şi-ar aşeza, ca în dulcele stil clasic, o artă poetică în deschiderea volumului, el ar recunoaşte probabil că structura narativa tipică este una înrudită calculului probabilităţilor sau matricelor de stări, iar principiul constitutiv, unul al complementarităţii (alternanţă de stari contrarii). Hiper-elipsoidul calatoriei în timp din Exerciţiu de ciclitate (asemănător simetriilor hiper-suprafeţei de la intersecţia conurilor de lumină al trecutului/prezentului din teoria supercorzilor), prin care se corectează o anterioară cădere în eroare, asemuieşte traiectul ştiinţei cu căderea biblica, revalorizată pozitiv, ca progres al cunoaşterii.

Gândite ca originând dintr-un entanglement cuantic, atât intriga cât şi construcţia personajelor sunt multiple, concepute ca alternanţe, versiuni. În Întoarcerea fratelui risipitor, Abelamt e terţiul inclus, în care polaritatea eului mulţumit cu mediul limitat, domestic – versus eul curios, care călătoreşte – este sublimată în cel care călătoreşte mental şi dezvoltă „previziuni alternative”. Manoli şi Mănăstirea Anei rescriu legenda în două povestiri separate. În cea dintâi, Manoli, fost ucenic în Italia, are ştiinţă de lăcaşuri precum Domul din Milano sau precum cea mai mare catedrală catolică, cea din Sevilla; cu toate acestea susţine că mănăstirea de pe Argeş e cea mai înaltă, deoarece turlele credinţei se înalţă în cer şi de aceea nu poate fi cucerită de păgâni. Povestitorul, unul din meşterii abandonaţi de Vodă pe acoperiş, nu dobândeşte, precum cititorul, răspuns la întrebarea nerostită: De ce nu i-a spus lui Vodă că există, în Apus, lacaşuri mai înalte? Înălţimea nu este însă măsurabilă în metri, ci în credinţă. Povestitorul, când sparge acoperişul edificiului sacru pentru a se salva, este înconjurat de un imaginar al târâtoarelor şi al degradării la starea de animal. Dimpotrivă, Manole, care pune lăcaşul mai presus de sine, ca valoare absolută, răstoarnă dimensiunea fizică în plan moral: este precum corăbierul care nu se scufundă în mare, ci cade cu marea în cer… Interesantă e şi lectura Mioriţei: instinctul crimei se trezeşte în cei doi ciobani din cauza izolării de societate, care singură poate umaniza individul, în vreme ce protagonistului-povestitor i se pare că poate să comunice cu o mioară, deoarece a abandonat învăţătura şi cartile din cauza sărăciei şi s-a înstrăinat de divinitate la moartea surorii. Integrarea în natură, în cosmos, atat de idilizate, sunt văzute ca alienare a fiinţei umane a cărei identitate e dată de spiritualitate şi cultură.

Prozatorului îi place să resimbolizeze şi obiecte, cum este o pereche de catuşe devenită metaforă pentru reconectarea la sensibilitate şi istorie a unui cuplu rătăcit într-o civilizaţie orwelliana (Firul de şansă). Trei treimi, evocând prin contrast Sfânta Treime (trei în until), dramatizează scindarea personalităţii umane ca şi sărăcirea disponibilităţilor potentiale prin alegeri (mai ales, renunţări). Eul este ca o matrice de stări, din care doar unele se realizează. Condus de Ariel (împrumutat din demonologia ebraică), ca în orice poveste a dublului sau a întâlnirii cu diavolul, povestitorul trăieşte episoade în care sunt omorâte, de către alter-ego-uri ale sale, femeile pe care le iubise fără să le mărturisească. Încercând să-şi omoare dublul, se sinucide, ca şi Dorian Gray, deoarece orice entitate este, ca la budistul Nagarjuna, sau ca în complementaritatea cuantică, o superpoziţie de stări contrarii, nu existente independent, ci rezultate din interferenţa tuturor celorlalte. Oscilând între patetism şi cinism, proza Instinct inserează confesiunea unui discipol al existenţialistului Sartre, care se crede un erou al libertăţii şi autodeterminării, în povestirea-cadru a unui experiment realizat de echipă de psihologi a unui Sistem totalitarist. […]

Departe de „smartphones”, am regasit „smart humans”, frumuseţea inteligenţei omeneşti, care nu e poate nicăieri mai convingătoare decât în literatura speculativă şi sapienţală.


Recenzia apare şi în varianta web a revistei Contemporanul.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s