Category Archives: jurnal

La Biblioteca Judeteana Arges

B.J. Arges

Advertisements

paralele onorante

«Ne-am putea oare imagina “Alchimistul” lui Paulo Coelho fără hermeneutică? Fără încântătoarea lui semiotică mistică? Un ‘Alchimist’ agnostic ar mai putea înfiora cititorul?
Un astfel de pariu ne propune Întoarcerea fratelui risipitor.*»

Notăm că anterior nuvela a fost onorată cu un paralelism la Iosif şi fraţii săi (Thomas Mann).
________________
(* nuvela ‘Întoarcerea fratelui risipitor’ începe la pagina 81

[de la autor:] Reconstituiri speculative

Rândurile următoare povestesc cum, dintr-o înlănţuire de experimente literare, s-a întâmplat să apară această ‘mini-serie cu reinterpretări de mituri şi legende populare’.


Volumul prim: ‘Întoarcerea fratelui risipitor’
Nu ştiam, nefiind eu chiar genul de persoană strategic-cerebrală, unde mă vor duce încercările scriitoriceşti, astfel că – privind-o retrospectiv – evoluţia m-a surprins şi pe mine. Povestea “catenei” începea în anul 2011…
Am publicat o carte împreună cu fiica mea. Lucrurile s-au întâmplat astfel: eu scrisesem câteva proze scurte (ficţiuni şi eseuri ivite într-o cadenţă dezlânată), iar fiica mea – Anca – produsese o serie de texte (majoritatea lirice) ce-mi păreau reuşite. Cum nici unul dintre noi nu acumulase destule scrieri pentru un volum solid, ideea de a le ‘contopi’ într-o singură carte a venit firesc. Şi – pentru a nu avea aparenţa de volum rezultat prin alipirea a două cărţi distincte – am propus să ne alternăm textele în cuprins: o scriitură de-a mea, urmată de una de-a ei, ş.a.m.d. Rezultatul a fost interesant, şi cartea (‘Ficţiuni familiare’, Editura Conphys) a avut un pic de succes. Aşa încât – încurajat de această formulă alternant-bicefală – i-am propus apoi fiicei mele să scriem împreună un roman, dar unul la care să nu lucrăm ‘umăr-lângă-umăr’ (pentru că abordarea nu ar fi convenit spiritului ei de adolescent aflat în desprindere de tutela părinţilor), ci un roman împletit din capitole scrise alternativ şi cvasi-independent de către cei doi autori. Ceva ca un dialog, ori – mai degrabă – ca o alternanţă de monologuri servind aceluiaşi obiectiv literar. Şi, pentru ca eventualul cititor să înţeleagă rapid structura cu participările întreţesute ale autorilor, am spus că ne trebuie o temă cu doi poli, o temă uşor de recunoscut.
Dintre ideile frunzărite atunci, mai potrivită mi s-a părut acea parabolă biblică cu întoarcerea fiului rătăcitor. Fixasem cadrul de lucru astfel: proza să cuprindă o perioadă din viaţa a două personaje legate biologic şi prin destin (fraţi dintr-o familie mică), iar firul epic să alterneze subcapitole “povestite” de cele două personaje.
Pentru a accentua premisa temei biblice am propus să-i botezăm pe cei doi fraţi după alte două nume notorii: Cain şi Abel (dar într-o mică “anagramă”) – inducând astfel o anume prejudecare personajelor de către cititor. Însă, deşi numele acestea sugerau contextul biblic şi destinul personajelor, speram ca paralela să fie doar provocator-dilematică pentru cititor.
Abordarea proiectului s-a conturat după scrierea primelor pagini: o dramă interioară, cu accente de psihologie şi filosofie; un teatru de gânduri ca o dezbatere laică (în dublu monolog) a cunoscutei parabole religioase. Astfel, capitolele – fiecare cu gânduri şi întâmplări din mintea şi din viaţa câte unui frate – se puteau intercala aproape fără a depinde între ele, ci doar având o cronologie sumară şi pornind de la un set de amintiri comune. De asemenea, anumite secvenţe biografice urmau să fie revelate din ambele perspective.
Însă datul temporal n-a fost unul prielnic autorilor: fiica mea s-a retras din proiect, fiind tot mai speriată şi mai absorbită de cele două mari praguri din viaţa ei: bacalaureatul şi admiterea la facultate. Cum eu deja înaintasem binişor cu povestea unuia dintre fraţi (şi cum ideea proiectului încă mă fascina), a trebuit să preiau şi “destinul” celuilalt frate.
intoarcerea-fratelui-risipitor
Deşi visasem un roman (unul bipolar), până la urmă a rezultat o nuvelă; doar că îmi place să cred că “materialitatea” frământărilor umane cuprinse ar putea, cu oarece indulgenţă, să transceandă scriitura înspre denominaţia de ‘roman scurt’.
Mărturisesc, cu accent esenţial pentru cele ce urmează, că una dintre ideile de pornire ale proiectului – şi anume evitarea acelor elemente topo-contextuale capabile să fixeze acţiunea în timp şi spaţiu – mi-a cam dat de furcă, constituind însă şi o interesantă provocare de paradox: să evit folosirea de neologisme, să ocolesc exprimările evoluate, însă fără a renunţa la filigranul trăirilor.
Mai toate recenziile pe care le-a avut cartea ‘Întoarcerea fratelui risipitor’ au observat ideile esenţiale intenţionate, iar uneori şi pe cele mărunte. (Majoritatea recenziilor sunt publicate şi prin www/internet.) Onorabilă a fost şi compararea acestei reinterpretări de mit biblic cu cea reuşită de Thomas Mann în romanul ‘Iosif şi fraţii săi’ (desigur, păstrând proporţiile). Iar recent am aflat despre o similitudine interesantă cu ‘Alchimistul’ lui Paulo Coelho.


Volumul secund: ‘DonQuijotisme AntropoLexice’
Mult timp de-atunci m-am regăsit (cu încântare) prins în siajul stilistic născocit la scrierea acelei nuvele. Da, pentru a sugera că lucrurile se petrec în trecut (un trecut neclar fixat, dar totuşi “vechi”, nejudecabil cu acea familiaritate a contingenţei), îmi creasem o exprimare pseudo-arhaică, iar auto-impusa restrângere a lexicului mă forţa să mut expresia înspre o interiorizare a cuvintelor. Şi cum fascinaţia aceasta – a descoperirii greutăţii din cuvintele simple – nu mă părăsea, mi-am zis să încerc mai departe. Totodată mi-am propus să mă desprind de zona ‘mitului biblic’, cumva şi de teama unor neînţelegeri (dezamăgiri?) privind abordarea mea laică.
Numai că pe-aici s-a mai altoit ceva: o sensibilizare, o preocupare tot mai accentuată în gândurile mele (simptom de bătrâneţe, deh!) pentru aspectele simple dar profunde ale existenţei umane. Pentru implicita dar discreta coordonată existenţială din actele/operele oamenilor. Pentru antropologie, care-va-să-zică. (Încerc aici, pe loc, un exemplu de cum “funcţionează” această sensibilitate: la vizitarea unei cetăţi istorice mă aflu copleşit nu atât de grandoarea/frumuseţea monumentului, cât de zbaterea gândului ce-mi fuge imediat în acel trecut, încercând să-şi imagineze fel-de-fel de chestii: câţi oameni vor fi lucrat la ridicarea construcţiei? erau ei un fel de sclavi, sau, ca oameni liberi, fuseseră motivaţi de cadenţa unui blid cu mâncare? şi ce anume putea fi în acel blid? apoi, prin ce tehnică prelucraseră piatra? ce substanţe amestecau în liantul cu care ridicau zidurile? câţi ani să fi durat construirea? cum şi de unde procura ‘antreprenorul’ materialele necesare? motivaţia ctitorului fusese una politico-militară sau una spirituală? etc, etc.)

Între timp am mai scris şi o serie de eseuri non-ficţionale, inspirate fie din chestiuni cvasi-cotidiene, fie rezultate din căutări la care ne ducem mai rar cu gândul. Ele fuzionează – cu diverse accente/alternanţe de auto-ironie, umilinţă şi duioşie – idei de psihologie, sociologie ori de filosofie. Aşa încât, la coagularea ideii de a le reuni şi publica într-un volum, aceste piese de proză eseistică au părut a se potrivi binişor sub umbrela generoasă a antropologiei. Mai mult, atât pentru condimentarea experienţei de lectură, cât şi pentru democratizarea conceptului de antropologie, am propus ca seria de eseuri din cuprinsul viitoarei cărţii să fie “punctată” simetric (iniţial, median şi final) cu câte o proză ficţională din astfel-născuta serie a interpretărilor speculativ-antropologice de mituri şi legende populare: pentru că, da, între timp am reuşit trei ‘randări’ în proză ale baladelor “Mânăstirea Argeşului” şi “Mioriţa”. (Incongruenţa ‘două balade – trei proze’ se explică prin aceea că prima legendă mi-a inspirat două poveşti: una dedicată lui Manole, cealaltă Anei. Nepremeditat.) Iar pentru mine, apropo de inedita (şi oarecum riscanta) sintagmă ‘speculativ-antropologic’, imersiunea în acele poveşti a fost precum o călătorie în timp, însă trăind nu doar epopeea, ci şi detaliile vieţii mărunte.dqal - coperta mica
Desigur, şi la scrierea acestor reinterpretări de legende populare am avut parte din plin de acea provocare deosebită, menţionată mai sus (probabil cea mai interesantă dintre experienţele mele scriitoriceşti): pentru a transpune cititorul în atmosfera secolelor respective (16 şi 19) a trebuit să “inventez” o exprimare aparent arhaică, însă nerenunţând la un rafinament al ideilor. Am fost destul de consecvent în a respinge cuvintele ce îmi veneau în minte având aromă de neologism, însă am încercat să construiesc o reprezentare fluentă şi modernă, astfel încât cititorul să nu aibă de luptat cu o scriitură de letopiseţ.
Dacă a fost similară provocării de la “Întoarcerea fratelui risipitor”, din cartea anterioară? Da, scriiturile din seria aceasta (reinterpretări speculativ-antropologice de mituri/legende pupulare) au multe în comun, însă sunt şi diferenţe esenţiale: acolo am urmărit ca plasările temporală şi geo-spaţială să fie incerte, pe când aici timpul şi locaţia sunt bine documentate; acolo era vorba de împletirea a două monologuri, pe când aici avem o epică narativă destul de intensă.

Prilejul reagregării
Cu ultima carte, ‘Ficţiuni secunde‘, lucrurile sunt mai simple: ea conţine o serie de proze ficţionale, mai scurte sau mai lungi, printre care şi aceste patru reconstituiri speculative de mituri şi legende populare. Ea s-a ivit astfel şi din speranţa că – fiind un volum de proze strict ficţionale (nu cu amalgam de eseuri, precum fuseseră primele două) – va prilejui cititorilor o lectură mai agreabilă.
În final, reiau o frază pe care am furnizat-o pentru postfaţa acestei ultime cărţi: «volumul anterior (DonQuijotisme AntropoLexice, n.n.) – cu fuziunea lui de beletristică, filosofie, socio-, psiho- şi antropo-logie, respectiv cu melanjul de interogaţii ingenue şi empatice, de raţionalism ştiinţific, de sensibilitate şi estetică literară – mă reprezintă cel mai bine (dintre cărţile scrise, n.n.), însă realizez că, până la urmă, cititorul nu are nevoie de tomografia completă a autorului, ci doar de poveşti frumoase”».


Ştefan Doru Dăncuş

Ştefan Doru Dăncuş scrie astăzi în REVISTA SINGUR:

Un autor de neignorat

„DonQuijotisme AntropoLexice” (Fals tratat de antropologie) este un volum despre care autorul spune că este de „eseuri”, dar apar acolo şi excelente texte care pot fi încadrate fără rezerve la „proză scurtă” („Pierdute amintiri recuperabile”, „Mănăstirea Anei”). Am stăruit asupra eseului numit „Punctul de inflexiune” – mai ales asupra subpunctului „Un reflex inconştient” – o sondare personală a autorului în magma timpurilor de azi, generatoare pe toate planurile de superficialitate.

Mircea Băduţ revine în 2016 cu volumul de proză scurtă „Ficţiuni secunde”, în care se observă de la o poştă modul dezinhibat în care foloseşte cuvintele (nu este vorba de limbajul pornografic uzitat de urmaşii lui Ianuş); o dezinhibare proprie mai degrabă scriitorilor ce numai asta fac, scriu. Am văzut că a inclus în carte şi „Mănăstirea Anei”, text despre care suntem avertizaţi în nota de subsol (repetată la Cuprins) că face parte „din seria interpretărilor speculativ-antropologice de mituri şi legende populare”. Foarte bine a procedat.

A fost de-ajuns să parcurg aceste 2 cărţi pentru a spune că Mircea Băduţ este un autor de care trebuie să se ţină seama. Pentru că ignoranţa dă sigur în superficialitate, şi-apoi în zadar: Qui prodest?


În revista ‘Luceafãrul’


CONCENTRAREA PE SECUNDAR A LUI MIRCEA BĂDUŢ

Georgică Manole / 7 iulie 2016
Revista ‘Luceafărul’ / http://www.luceafarul.net

Mircea Băduţ vine cu a treia carte a sa (“Ficţiuni secunde”, proză scurtă, Editura EuroPress, Bucureşti, 2016) având pe coperta a IV-a recomandarea grupului editorial al celebrei reviste “Contemporanul”. I-am citit atent primele două cărţi, am şi scris despre ele, însă trebuie să spun că nu prea am ştiut “de unde să-l iau” şi, mai ales, “unde să-l aşez” pe acest autor cu studii ştiinţifice aprofundate ce l-ar încadra în tagma susţinătorilor sagace ai modernismului şi postmodernismului. Un evident talent literar dublat de o putere mare de ficţionalizare ce l-ar poziţiona între adepţii secundarului, ai întoarcerilor spre trecut, spre excese ce duc către timpuri ale relaxării. Ba, îndrăznesc să spun, nici cei ce au scris despre primele două cărţi ale autorului, şi nu sunt puţini, nu au găsit, cred eu, o încadrare acceptabilă a acestui scriitor cu un stil special, cu vizibile tente filozofice, care, şi iar risc să afirm, pe la a şasea sau a şaptea carte, la un loc cu primele cinci, va putea constitui un sistem filozofic Mircea Băduţ. Va fi unul al concentrării pe secundar, şi pe care, preluat dintr-o teorie a lui Virgil Nemoianu, l-aş numi al lateralităţii. Fiindcă nu factura ştiinţifică a autorului sau talentul său literar, ambele evidente din texte, contează, cât atitudinea autorului faţă de fenomenele globale, ce îi umplu atât orizontul apropiat cât şi pe cel îndepărtat.
Hotărât să-l încadrez într-un concept al secundarului, vizibil la mai toţi marii scriitori, şi expus într-o teorie cu acelaşi nume de Virgil Nemoianu, să remarcăm că Mircea Băduţ rămâne cum am mai zis: un dilematic. Spun aceasta fiindcă, aflat în situaţia de a privi înainte, dintr-o impunere dinspre cultura ştiinţifică, şi a privi înapoi, încorsetat pozitiv de talentul literar, alege compromisul între cele două căi, şi o “coteşte” într-o filozofie personală, una a lateralităţii, care se suprapune perfect peste ce spune Nemoianu: “…părerea mea este că nu ar trebui să privim nici înainte, nici înapoi, ci lateral, ori de câte ori este posibil. Concentrarea pe secundar impune, în primul rând, o atitudine digresivă, o mişcare ocolită, o exprimare indirectă şi recurgerea la blânde viclenii. Devierile temporare, tihna manierată, oprirea asupra detaliilor, absurditatea capricioasă a artificiilor şi evazionismului, hoinăreala visătoare pe poteci lăturalnice, şi multe alte strategii de întârziere, contribuie, toate, la o schimbare digresivă a mişcării înainte, care nu poate şi nu vrea să îi blocheze acesteia calea, dar care ar putea, eventual, să o influenţeze decisiv” (“O scurtă teorie a secundarului”, “Limba Română” nr. 1-3, anul XVI, 2006).
Desantat în lumea literară dintr-un sistem propedeutic, ai cărui algoritmi i-a urmat cu acribie, şi de aici abundenţa de termeni tehnici sau de domeniul anticipaţiei în creaţia sa literară, să remarcăm propensiunea spre proza scurtă, dominată de accente psihologice, sociologice şi filozofice. Constat că la Mircea Băduţ atât spaţiul cât şi timpul sunt concepte voit laxe, întinzându-se între minus infinit şi, dacă pot spune aşa, dincolo de plus infinit, permiţându-i să folosească orice element al vocabularului în orice punct dat de coordonatele celor două dimensiuni.
Făcând abstracţie de cele patru proze ( “Manoli”, “Întoarcerea fratelui risipitor”, “Mănăstirea Anei” şi “Mioara-mică”), despre care am vorbit în cronici mai vechi, toate preluate din seria reinterpretărilor de mituri şi legende populare, şi aşezate strategic în ansamblu pentru susţinerea textului precum patru piloni ce susţin un edificiu, Mircea Băduţ adaugă construcţiei sale noi proze SF şi psihologice. Proza “Euterpiene” pleacă de la întrebarea “cântăm pentru propria plăcere sau ca să vindem muzică?”. E, de fapt, un dialog între Artur (cel ce face muzică pentru el), Anka (cel care ar bate tobele pentru bani) şi Greg (vocalistul principal) care lateralizează direcţiile celor doi, recurgând la atitudini digresive. În “Singurul meridian”, toposul ciudatei planete Vanelia şi multitudinea de probe iniţiatice pentru supravieţuirea pe acest topos ne întorc privirirea spre o reinterpretare a “aventurilor” lui Făt-Frumos: Iria ca o Cosânzeană, planeta Vanelia ca o Ţară de Dincolo, vaccinul cu ser nutritiv-narcotic ca un strop de apă vie, inversarea polilor sau transformarea morfologică a solului precum nişte bariere puse de un Zmeu. Sau, dacă vreţi, All şi Iria ca un fel de Adam şi Eva într-o poveste inversă, dinspre Iad spre Rai. “Cataliză canicula” este o proză inspirată din efectele poluării asupra climei, cu influenţe asupra comunicării dintre om şi vieţuitoare. De remarcat viclenia, ca element al lateralizării, pe care mica vieţuitoare o aplică în relaţia cu omul. Exemplificările ar putea continua cu “Sfârşitul Sardiniei”, povestea relaţiei dramatice dintre Haal, adeptul unui hipermodernism dus la maxim de influenţele tehnologice, şi Rona, dominată de un romantism retrograd, în fapt un element de lateralitate prin simplul fapt că indică o evadare din normă.
Şi celelalte proze ce alcătuiesc textul acestei cărţi au la bază arhitectura conceptului de abordare a secundarului, fiindcă trebuie văzută la Mircea Băduţ corelaţia dintre tot ce este istorie a culturii şi literatură. Personal, aştept un roman scris de acest autor cu o mare putere de lateralitate, pe care şi-a asumat-o ca pe un act deja programat.