Category Archives: recenzii

recenzie în revista ‘astra’

O recenzie la ‘Ficţiuni Secunde’ în revista braşoveană ASTRA nr.1-2/2017 (pag.42-43).

astra 1_2 2017

Advertisements

Maria Ana Tupan

Doamna Maria-Ana Tupan – filolog, critic şi istoric literar – scrie o cronică literară în revista ‘Contemporanul’ recent apărută (nr.1/2017, pag.32).


“Între noi, inteligenţii”

“Împachetăm, despachetăm, fără să aflăm vreun sens” în trenul ce ne poartă prin timp, meditează Erich Kästner în bine-cunoscuta sa parabolă a vieţii-călătorie pe drum de fier. Nu călătorii sunt însă acolo de vină, ci vidul existenţial în care sfârşesc febrilele căutări ale umanităţii. […]

‘Între noi, inteligenţii’ este titlul uneia din povestirile incluse în volumul ‘Fictiuni secunde’ (EuroPress, 2016) , a treia carte a informaticianului şi prozatorului-eseist Mircea Băduţ. Departe de a face o declaraţie orgolioasă de apartenenţă la vreun grup de iniţiaţi, de genul alchimiştilor, fraternităţilor laice sau enciclopediştilor, Mircea Băduţ — altminteri un profesionist realizat, autor de cărti de specialitate — deplânge civilizaţia IT, debordând de un orgoliu nejustificat, deoarece utilizatorii rareori înţeleg şi codurile şi ştiinţa încorporate în dispozitive. De fapt, generaţia smartphone dă tot mai multe semne de atrofiere a inteligenţei şi sensibilităţii şi de automatizare a comportamentului.

Autor de literatură speculativă, Mircea Băduţ întreprinde un soi de critică antropologică, recurgând adesea la rescrierea ingenioasa a unor mituri şi naraţiuni arhetipale. E poate timpul sa fie recunoscut statutul canonic al unei practici semnificante al cărei statut transdisciplinar a fost mai greu sesizat în literatura ficţională decât în teoria şi critica literară. Multidisciplinaritatea zilelor noastre nu e de fapt decât o versiune a aspiraţiei lui Descartes şi Leibniz către o ştiinţă universală […].

Mircea Băduţ nu ţine să-şi intimideze cititorii cu ezoterisme cuantice, ci, dimpotriva, să evalueze efectul tehnologizării civilizaţiei asupra locuitorilor ei, dar şi să mediteze la corelative ale tehnicii, mai noi sau mai vechi, în sfera valorilor, eticii şi sensibilităţii umane.

Cercetătorii unei staţiuni multinaţionale descoperă prezenţa informaţiei în univers, învaţă să perceapă spaţiul, nu ca pe un container newtonian, inert, ci ca pe o prezenţă vie, ale cărei căi de comunicare trebuie învăţate, nu atat în scopul pragmatic al supravieţuirii, cât al depăşirii sentimentului de unicitate şi prin aceasta de singurătate o omului în univers.

Daca Mircea Băduţ şi-ar aşeza, ca în dulcele stil clasic, o artă poetică în deschiderea volumului, el ar recunoaşte probabil că structura narativa tipică este una înrudită calculului probabilităţilor sau matricelor de stări, iar principiul constitutiv, unul al complementarităţii (alternanţă de stari contrarii). Hiper-elipsoidul calatoriei în timp din Exerciţiu de ciclitate (asemănător simetriilor hiper-suprafeţei de la intersecţia conurilor de lumină al trecutului/prezentului din teoria supercorzilor), prin care se corectează o anterioară cădere în eroare, asemuieşte traiectul ştiinţei cu căderea biblica, revalorizată pozitiv, ca progres al cunoaşterii.

Gândite ca originând dintr-un entanglement cuantic, atât intriga cât şi construcţia personajelor sunt multiple, concepute ca alternanţe, versiuni. În Întoarcerea fratelui risipitor, Abelamt e terţiul inclus, în care polaritatea eului mulţumit cu mediul limitat, domestic – versus eul curios, care călătoreşte – este sublimată în cel care călătoreşte mental şi dezvoltă „previziuni alternative”. Manoli şi Mănăstirea Anei rescriu legenda în două povestiri separate. În cea dintâi, Manoli, fost ucenic în Italia, are ştiinţă de lăcaşuri precum Domul din Milano sau precum cea mai mare catedrală catolică, cea din Sevilla; cu toate acestea susţine că mănăstirea de pe Argeş e cea mai înaltă, deoarece turlele credinţei se înalţă în cer şi de aceea nu poate fi cucerită de păgâni. Povestitorul, unul din meşterii abandonaţi de Vodă pe acoperiş, nu dobândeşte, precum cititorul, răspuns la întrebarea nerostită: De ce nu i-a spus lui Vodă că există, în Apus, lacaşuri mai înalte? Înălţimea nu este însă măsurabilă în metri, ci în credinţă. Povestitorul, când sparge acoperişul edificiului sacru pentru a se salva, este înconjurat de un imaginar al târâtoarelor şi al degradării la starea de animal. Dimpotrivă, Manole, care pune lăcaşul mai presus de sine, ca valoare absolută, răstoarnă dimensiunea fizică în plan moral: este precum corăbierul care nu se scufundă în mare, ci cade cu marea în cer… Interesantă e şi lectura Mioriţei: instinctul crimei se trezeşte în cei doi ciobani din cauza izolării de societate, care singură poate umaniza individul, în vreme ce protagonistului-povestitor i se pare că poate să comunice cu o mioară, deoarece a abandonat învăţătura şi cartile din cauza sărăciei şi s-a înstrăinat de divinitate la moartea surorii. Integrarea în natură, în cosmos, atat de idilizate, sunt văzute ca alienare a fiinţei umane a cărei identitate e dată de spiritualitate şi cultură.

Prozatorului îi place să resimbolizeze şi obiecte, cum este o pereche de catuşe devenită metaforă pentru reconectarea la sensibilitate şi istorie a unui cuplu rătăcit într-o civilizaţie orwelliana (Firul de şansă). Trei treimi, evocând prin contrast Sfânta Treime (trei în until), dramatizează scindarea personalităţii umane ca şi sărăcirea disponibilităţilor potentiale prin alegeri (mai ales, renunţări). Eul este ca o matrice de stări, din care doar unele se realizează. Condus de Ariel (împrumutat din demonologia ebraică), ca în orice poveste a dublului sau a întâlnirii cu diavolul, povestitorul trăieşte episoade în care sunt omorâte, de către alter-ego-uri ale sale, femeile pe care le iubise fără să le mărturisească. Încercând să-şi omoare dublul, se sinucide, ca şi Dorian Gray, deoarece orice entitate este, ca la budistul Nagarjuna, sau ca în complementaritatea cuantică, o superpoziţie de stări contrarii, nu existente independent, ci rezultate din interferenţa tuturor celorlalte. Oscilând între patetism şi cinism, proza Instinct inserează confesiunea unui discipol al existenţialistului Sartre, care se crede un erou al libertăţii şi autodeterminării, în povestirea-cadru a unui experiment realizat de echipă de psihologi a unui Sistem totalitarist. […]

Departe de „smartphones”, am regasit „smart humans”, frumuseţea inteligenţei omeneşti, care nu e poate nicăieri mai convingătoare decât în literatura speculativă şi sapienţală.


Recenzia apare şi în varianta web a revistei Contemporanul.

Ştefan Doru Dăncuş

Ştefan Doru Dăncuş scrie astăzi în REVISTA SINGUR:

Un autor de neignorat

„DonQuijotisme AntropoLexice” (Fals tratat de antropologie) este un volum despre care autorul spune că este de „eseuri”, dar apar acolo şi excelente texte care pot fi încadrate fără rezerve la „proză scurtă” („Pierdute amintiri recuperabile”, „Mănăstirea Anei”). Am stăruit asupra eseului numit „Punctul de inflexiune” – mai ales asupra subpunctului „Un reflex inconştient” – o sondare personală a autorului în magma timpurilor de azi, generatoare pe toate planurile de superficialitate.

Mircea Băduţ revine în 2016 cu volumul de proză scurtă „Ficţiuni secunde”, în care se observă de la o poştă modul dezinhibat în care foloseşte cuvintele (nu este vorba de limbajul pornografic uzitat de urmaşii lui Ianuş); o dezinhibare proprie mai degrabă scriitorilor ce numai asta fac, scriu. Am văzut că a inclus în carte şi „Mănăstirea Anei”, text despre care suntem avertizaţi în nota de subsol (repetată la Cuprins) că face parte „din seria interpretărilor speculativ-antropologice de mituri şi legende populare”. Foarte bine a procedat.

A fost de-ajuns să parcurg aceste 2 cărţi pentru a spune că Mircea Băduţ este un autor de care trebuie să se ţină seama. Pentru că ignoranţa dă sigur în superficialitate, şi-apoi în zadar: Qui prodest?


În revista ‘Luceafãrul’


CONCENTRAREA PE SECUNDAR A LUI MIRCEA BĂDUŢ

Georgică Manole / 7 iulie 2016
Revista ‘Luceafărul’ / http://www.luceafarul.net

Mircea Băduţ vine cu a treia carte a sa (“Ficţiuni secunde”, proză scurtă, Editura EuroPress, Bucureşti, 2016) având pe coperta a IV-a recomandarea grupului editorial al celebrei reviste “Contemporanul”. I-am citit atent primele două cărţi, am şi scris despre ele, însă trebuie să spun că nu prea am ştiut “de unde să-l iau” şi, mai ales, “unde să-l aşez” pe acest autor cu studii ştiinţifice aprofundate ce l-ar încadra în tagma susţinătorilor sagace ai modernismului şi postmodernismului. Un evident talent literar dublat de o putere mare de ficţionalizare ce l-ar poziţiona între adepţii secundarului, ai întoarcerilor spre trecut, spre excese ce duc către timpuri ale relaxării. Ba, îndrăznesc să spun, nici cei ce au scris despre primele două cărţi ale autorului, şi nu sunt puţini, nu au găsit, cred eu, o încadrare acceptabilă a acestui scriitor cu un stil special, cu vizibile tente filozofice, care, şi iar risc să afirm, pe la a şasea sau a şaptea carte, la un loc cu primele cinci, va putea constitui un sistem filozofic Mircea Băduţ. Va fi unul al concentrării pe secundar, şi pe care, preluat dintr-o teorie a lui Virgil Nemoianu, l-aş numi al lateralităţii. Fiindcă nu factura ştiinţifică a autorului sau talentul său literar, ambele evidente din texte, contează, cât atitudinea autorului faţă de fenomenele globale, ce îi umplu atât orizontul apropiat cât şi pe cel îndepărtat.
Hotărât să-l încadrez într-un concept al secundarului, vizibil la mai toţi marii scriitori, şi expus într-o teorie cu acelaşi nume de Virgil Nemoianu, să remarcăm că Mircea Băduţ rămâne cum am mai zis: un dilematic. Spun aceasta fiindcă, aflat în situaţia de a privi înainte, dintr-o impunere dinspre cultura ştiinţifică, şi a privi înapoi, încorsetat pozitiv de talentul literar, alege compromisul între cele două căi, şi o “coteşte” într-o filozofie personală, una a lateralităţii, care se suprapune perfect peste ce spune Nemoianu: “…părerea mea este că nu ar trebui să privim nici înainte, nici înapoi, ci lateral, ori de câte ori este posibil. Concentrarea pe secundar impune, în primul rând, o atitudine digresivă, o mişcare ocolită, o exprimare indirectă şi recurgerea la blânde viclenii. Devierile temporare, tihna manierată, oprirea asupra detaliilor, absurditatea capricioasă a artificiilor şi evazionismului, hoinăreala visătoare pe poteci lăturalnice, şi multe alte strategii de întârziere, contribuie, toate, la o schimbare digresivă a mişcării înainte, care nu poate şi nu vrea să îi blocheze acesteia calea, dar care ar putea, eventual, să o influenţeze decisiv” (“O scurtă teorie a secundarului”, “Limba Română” nr. 1-3, anul XVI, 2006).
Desantat în lumea literară dintr-un sistem propedeutic, ai cărui algoritmi i-a urmat cu acribie, şi de aici abundenţa de termeni tehnici sau de domeniul anticipaţiei în creaţia sa literară, să remarcăm propensiunea spre proza scurtă, dominată de accente psihologice, sociologice şi filozofice. Constat că la Mircea Băduţ atât spaţiul cât şi timpul sunt concepte voit laxe, întinzându-se între minus infinit şi, dacă pot spune aşa, dincolo de plus infinit, permiţându-i să folosească orice element al vocabularului în orice punct dat de coordonatele celor două dimensiuni.
Făcând abstracţie de cele patru proze ( “Manoli”, “Întoarcerea fratelui risipitor”, “Mănăstirea Anei” şi “Mioara-mică”), despre care am vorbit în cronici mai vechi, toate preluate din seria reinterpretărilor de mituri şi legende populare, şi aşezate strategic în ansamblu pentru susţinerea textului precum patru piloni ce susţin un edificiu, Mircea Băduţ adaugă construcţiei sale noi proze SF şi psihologice. Proza “Euterpiene” pleacă de la întrebarea “cântăm pentru propria plăcere sau ca să vindem muzică?”. E, de fapt, un dialog între Artur (cel ce face muzică pentru el), Anka (cel care ar bate tobele pentru bani) şi Greg (vocalistul principal) care lateralizează direcţiile celor doi, recurgând la atitudini digresive. În “Singurul meridian”, toposul ciudatei planete Vanelia şi multitudinea de probe iniţiatice pentru supravieţuirea pe acest topos ne întorc privirirea spre o reinterpretare a “aventurilor” lui Făt-Frumos: Iria ca o Cosânzeană, planeta Vanelia ca o Ţară de Dincolo, vaccinul cu ser nutritiv-narcotic ca un strop de apă vie, inversarea polilor sau transformarea morfologică a solului precum nişte bariere puse de un Zmeu. Sau, dacă vreţi, All şi Iria ca un fel de Adam şi Eva într-o poveste inversă, dinspre Iad spre Rai. “Cataliză canicula” este o proză inspirată din efectele poluării asupra climei, cu influenţe asupra comunicării dintre om şi vieţuitoare. De remarcat viclenia, ca element al lateralizării, pe care mica vieţuitoare o aplică în relaţia cu omul. Exemplificările ar putea continua cu “Sfârşitul Sardiniei”, povestea relaţiei dramatice dintre Haal, adeptul unui hipermodernism dus la maxim de influenţele tehnologice, şi Rona, dominată de un romantism retrograd, în fapt un element de lateralitate prin simplul fapt că indică o evadare din normă.
Şi celelalte proze ce alcătuiesc textul acestei cărţi au la bază arhitectura conceptului de abordare a secundarului, fiindcă trebuie văzută la Mircea Băduţ corelaţia dintre tot ce este istorie a culturii şi literatură. Personal, aştept un roman scris de acest autor cu o mare putere de lateralitate, pe care şi-a asumat-o ca pe un act deja programat.


mici paradoxuri


Câteva sintagme interesante, produse după lecturarea nuvelei Întoarcerea fratelui risipitor de către “cititori profesionişti”:

«distincţia asemănării» (Valentin Protopopescu)
«vitalitate nostalgică» (Andrei Simionescu-Panait)
«adevărul sau realitatea ficţiunii» (Florin-Corneliu Popovici)
«o pildă… care nu pilduie» (Alexandru Lamba)
«într-o cheie a marilor interogaţii şi a răspunsurilor vagi» (Cătălin Badea)
«ieşire dintr-o utopie şi pătrunderea într-o realitate» (Georgică Manole)


Literatura pe tocuri

Astăzi, pe web-site-ul ‘Literatura pe tocuri‘, mica recenzie scrisă de Mălina N. începe astfel:

“Ficţiuni secunde” a fost pentru mine o reîntoarcere în timp şi în istorie; o rememorare a poveştilor spuse de bătrânii din satul bunicilor şi o redescoperire a laturii umane. A fost o retrăire, o renaştere şi o reîmprospătare a gândului.

http://literaturapetocuri.ro/fictiuni-secunde-de-mircea-badut.html

 

Lansare de carte

Astăzi m-am prezentat la Timişoara, la sediul Uniunii Scriitorilor, ora 10.30. [Mini-lansarea mea este găzduită de Sesiunea anuală HELION.]

Printre personalităţile prezente: domnii Mircea Opriţă (Cluj-Napoca) şi Mariano Martin Rodriguez (Brussels). (Pentru cine vrea să evite Google/Bing: primul este scriitor român, critic literar şi istoric al literaturii ştiinţifico-fantastice, iar al doilea este critic literar şi traducător de origine spaniolă, cu doctoratul obţinut la Universitatea Complutense din Madrid.)
Domnul Mariano Martin Rodriguez deja a observat în cuprinsul meu o micro-proză interesantă, şi anume ‘Exerciţiu de ciclicitate’. În plus, i-a cerut autorului lămuriri asupra titlului meu, iar explicaţia autorului a pălit în faţa prezumţiei filologului spaniol, care spera să fie vorba de semnificaţia de nuanţă franceză, cum că ‘secund’ s-ar referi la un univers dincolo de cel actual, ceea ce ar fi sugerat aici că-i vorba de o meta-ficţiune. Mda, plăcută prezumţie…

Tertze

«Nu doar stilul şi motivele diferă pe axa cuprinsului. Diversitate avem şi în privinţa dozajului dramatic: unele povestiri respectă schema clasică (cu punctul culminant înspre final), altele curg într-o diluare calină, cu accent pe o umanitate adiacentă (sau substituentă) climaxului.»

«Recenzând prima carte din triadă (Întoarcerea fratelui risipitor), un cronicar tânăr găsea inspirat sintagma “vitalitate nostalgică“. Pentru a doua (DonQuijotisme AntropoLexice) eu propuneam cheia “inteligenţă naivă“. La cartea de faţă rămân oarecum pe linia paradoxului (însă nemaicomprimându-l în două cuvinte): nu ne uimeşte prin vreo fantezie debordantă (nu e cazul, ori genul), ci printr-o funcţionalitate extremă a imaginaţiei (aspect revelat în scenele culminante din reinterpretările de balade). De altfel autorul pare conştient de propriile limite în privinţa fanteziei, şi poate că aici avem şi cheia cu care să descifrăm titlul, ‘Ficţiuni secunde’.» (B. Lăzău)