postfaţă

Nu vom insista asupra celor 11 cărţi de informatică scrise de autorul de faţă (deşi reeditările unora dintre ele confirmă succesul) şi nici asupra celor peste 350 de articole publicate în reviste tehnico-ştiinţifice. Însă ne vom opri asupra ultimelor două volume non-tehnice, apărute în 2014 şi 2015.

Despre cartea Întoarcerea fratelui risipitor, Sorin Preda (1951-2014; scriitor, profesor universitar; nepot al lui Marin Preda; autorul volumului ‘Moromeţii, ultimul capitol’) scria în “Jurnalul Bucureştiului” (31.10.2014): “Din tot ce am citit în ultima vreme, cel mai mult mi-au plăcut încântătoarele proze scurte ale lui Mircea Băduţ. O carte unitară şi bine gândită. O carte de prozator matur. Nu-ţi trebuie prea multe pagini ca să-ţi dai sema că, în lumea noastră atât de nestatornică şi sucită-n vrej, Mircea Băduţ vine cu o anume prospeţime, migală şi bun-gust oltenesc. Vine cu voluptatea finalului surpriză şi cu inteligenţa unor pseudo-confesiuni plasate pe canavaua pretextelor vag sefiste. Că Mircea Băduţ este sau nu un sefist autentic, asta are mai puţină importanţă. Textele lui ies oricum din zona uimirilor interstelare, cantonând serios şi talentat, cu toată convingerea şi întregul ecartament, într-o literatură a ciudatului, a zonelor voit neclare, din care nu lipsesc nici tensiunea narativă de bună calitate şi nici micile dantelării metaforice. Ar fi mai multe lucruri bune de spus despre volumul ‘Întoarcerea fiului risipitor’ (Ed.Europress) şi despre frumoasele lui reuşite (mai ales “Cataliză canicula” – o proză de mare fineţe psihologică, având drept pretext încălzirea globală a planetei) (…)

De altfel, reinterpretarea mitului biblic reuşită în proza ‘Întoarcerea fratelui risipitor’ a fost comparată, păstrând proporţiile, cu ‘Iosif şi fraţii săi’ de Thomas Mann.

Cătălin Badea-Gheracostea, în ‘Observator Cultural’ (nr. 763 din 13.03.2015), ne spune că majoritatea prozelor ar putea fi citite într-o cheie psihologică şi/sau filozofică, a marilor interogaţii şi a răspunsurilor vagi.

În recenzia publicată pe web-site-ul de literatură ficţională http://fanzin.clubsf.ro la 1 decembrie 2014, Alexandru Lamba scrie despre “micro-romanul” care dă numele volumului ‘Întoarcerea fratelui risipitor’: “Un element de noutate (…) constă în punctul variabil din care privim. Ne vom regăsi judecând pe rând din perspectivele celor două personaje, ascultându-le raționamentele și cântărindu-le motivațiile, încercând – mai mult sau mai puțin conștient, dar inevitabil – o auto-analiză. Prin prisma variabilă și prin cadrul schițat foarte lapidar, parabola devine atemporală, universal-valabilă. Nu de puține ori, parcurgând sofismele unuia sau altuia, ne vom regăsi pe noi înșine. Cine suntem? Cei care pleacă, sau cei care stau? Aventurierii sau statornicii?

Odată cu alegerea numelor personajelor ca derivații ale altor personaje biblice, copiii lui Adam și ai Evei, ne este aproape subliminal indusă ideea că cel care pleacă este personajul negativ, fratricidul, idee care însă nu este susținută absolut deloc pe parcursul povestirii. Ceea ce (…) se dovedește a fi de fapt o invitație la reflecție, un subtil semn care ne arată o preconcepție.

Textul nu trage concluzii, nu se erijează în judecător, nu pilduie – așa cum ne-am aștepta –, ci se mulțumește doar să expună – deloc imparțial, căci urmărește gândurile personajelor, dar cinstit, pledând în favoarea tuturor fațetelor – o problematică, și-l invită pe cititor să-și dezvolte propriile păreri și, de ce nu?, să-și răspundă, într-o oarecare măsură, la întrebarea: ‘Eu care dintre ei sunt?’.”

De asemenea, la Radio România Cultural, pe 26 iunie 2014, în cadrul emisiunii ‘O carte pe zi‘ se spunea: “Bucata centrală, cea care dă şi titlul volumului, ‘Întoarcerea fratelui risipitor’, este, pînă la urmă, acel gen de ficţiune psihologică de bună calitate ce explorează distincţia asemănării. Cum pot fi doi oameni apropiaţi şi cu istorii de viaţă aproximativ similare foarte diferiţi? Povestea e veche de cînd lumea, iar tipologia biblică a fost reprodusă de milioane de ori. Dialectica celui bun şi a celui rău, a celui devotat şi a narcisicului, a insului devotat şi a celui frustrat, reprezintă o realitate umană banală, deci are o funcţie arhetipală esenţială. Mircea Băduţ are meritul de a fi mlădiat cu profunzime această dihotomie aparent radicală, adăugînd nuanţe ce relativizează atitudinea polilor şi îmbogăţeşte cu aspecte morale nişte comportamente policrome şi imprevizibile, întrucît aparţin unor personaje deosebit de vitaliste.”

http://revistaliterara.radioromaniacultural.ro/2014/06/mircea-badut-intoarcerea-fratelui-risipitor/

Referitor la legendele repovestite în ‘DonQuijotisme AntropoLexice‘, Remus Giorgioni – cronicarul ce anunţă lunar apariţiile editoriale în revista ‘Actualitatea literară’ din Lugoj – recunoaşte că “cele două interpretări mitice sunt remarcabile, atât în construcția frazei, cât și în găsirea soluției epice”, însă le-ar fi dorit mai lungi. [12.06.2015]

Iar blog-ul ‘Revista Literatura română‘ spune de-a dreptul “Mircea Băduț ne uimește cu o nouă carte, denumită DONQUIJOTISME ANTROPOLEXICE, o carte de eseuri extrem de interesantă, plachete de studii filozofice, sociologice și psihologice, literare și chiar științifice, dedicate acelor aspecte inefabile ale prezentului ce prefigurează viitorul, totul privit din unghiuri insolite. (…) Cartea începe însă cu o povestire senzațională, intitulată ‘Manoli‘, care nu este S.F. și desigur nu este eseu, o povestire care pune în evidență talentul ieșit din comun al autorului de a crea un text literar. Autorul este un prozator care gradează povestirea spre zone cu un dramatism din ce în ce mai mare, care posedă arta rar întâlnită de a descrie stereoscopic mai multe personaje deodată, prezentându-le din mai multe unghiuri, creând spațialitate, un univers atât de real încât simți că poți să-l atingi cu mâinile. Povestirea este o bijuterie literară, am putea spune, fără să greșim, o capodoperă literară, o povestire cum rar a fost scrisă, și așteptăm de la autor un roman, o proză de mai mare anvergură (…). Povestirea ‘Manoli‘ are și o parte a doua a ei, intitulată ‘Mănăstirea Anei‘, la fel de bine scrisă. Cele două povestiri formează un tot unitar, deși au fost scrise la o diferență de un an una de alta.”

http://revista-literatura-romana.blogspot.ro/2015/06/mircea-badut-ne-uimeste-cu-o-noua-carte.html

Autorul recunoaşte că “volumul anterior (DonQuijotisme AntropoLexice, n.n.) – cu fuziunea lui de beletristică, filosofie, socio-, psiho- şi antropologie, respectiv cu melanjul de interogaţii ingenue şi empatice, de raţionalism ştiinţific, de sensibilitate şi estetică literară – mă reprezintă cel mai bine (dintre cărţile scrise, n.n.), însă realizez că, până la urmă, cititorul nu are nevoie de tomografia completă a autorului, ci doar de poveşti frumoase”. De altfel, criticul literar Florin-Corneliu Popovici – într-o substanţială recenzie (destinată revistei ‘Vatra’) – revelează pe îndelete dihotomia dintre “tehnocrat” şi “povestaş”. «Pornind de la modelul literar invocat, Mircea Băduţ îşi permite două tipuri de “rătăciri”, în două lumi fundamental diferite, pe care încearcă (şi aici e detectabilă o primă notă de originalitate) să le apropie, să le găsească posibile puncte antropologice comune: (rătăciri) controlate, artizanul fiind “tehnocratul” Mircea Băduţ, iubitorul de ştiinţă, opuse celor necontrolate, caz în care vorbim de “povestaşul” Mircea Băduţ, evazionistul în ficţional, ficţiune care îl surprinde în dubla ipostază, cea a evazionistului în ficţiunea baladescă şi cea a evazionistului în literatura de tip science-fiction. […] Melange-ul astfel obţinut, o îmbinare fericită între discursul de tip po(i)etic şi discursul de tip ştiinţific, este în sine o paralelă-pledoarie între lumea ficţiunii şi lumea ştiinţifică, fiecare operând cu un anumit tip de adevăr (realitatea ficţiunii şi realitatea reală fiind faţete diferite ale conceptului de real).»

Din Revista Literară a Radio România Cultural (26 iunie 2015): “(…) Autorul vrea să ştie, să afle, să discearnă. E fascinat de toate cele ale omului, de unde şi varietatea unghiurilor din care abordează condiţia umană: literar (în proze), ştiinţific (în eseuri şi studii aplicate) şi filosofic (în eseuri de antropologie culturală).

Deşi se exprimă uneori poetic, căci posedă verb şi sensibilitate retorică, Mircea Băduţ nu e deloc poet în maniera în care îşi disecă şi interpretează temele de predilecţie şi aplicaţie. Adică, procedează denotativ, punînd întrebări de o logicitate fără cusur, plasînd obiectele epistemice în contexte precise şi căutînd să formuleze răspunsuri clare, relativiste şi situaţionale, evitînd aşadar vreo privire apodictică sau fals axiomatică. Omul se interoghează pe sine şi îşi interoghează temele, fiind convins că reflecţia sa e relevantă pentru o medie bună, responsabilă şi sănătoasă a omenirii. (…)”

http://revistaliterara.radioromaniacultural.ro/2015/06/mircea-badut-donquijotisme-antropolexice-fals-tratat-de-antropologie/

La final, iată motivaţia autorului privind titlul cărţii: «În urmă cu zece ani apărea prima mea carte de beletristică, ‘Ficţiuni primare‘. Acum cinci ani apărea ‘Ficţiuni familiare’, scrisă împreună cu fiica mea. Aşa că, prins în cadenţa cincinală, acesteia i-am spus ‘Ficţiuni secunde’, fiind cumva “o închidere a cercului”.»

 

Advertisements